NICOLAE GRIGORESCU (1838-1907)
Fondator al picturii românești moderne, Nicolae Grigorescu s-a remarcat din perioada copilăriei printr-un talent excepțional la zugrăvit chipuri. Fiu de țăran, Grigorescu și-a pierdut tatăl devreme, iar mama și-a luat cei doi copii și s-a mutat în București, la o rudă. Ducându-și cu greu traiul zilnic, Grigorescu și fratele său mai mare au intrat ca ucenici la atelierul meșterului iconar Anton Chladek. A deprins meșteșugul miniaturii de la maestrul său și a pictat icoane, pe care le vindea în piața Obor.
În adolescență, a ajuns să picteze biserici. La numai 20 de ani, i se încredințează întreaga lucrare de pictură a bisericii Mănăstirii Agapia – Sfinții lui Grigorescu, cu chipuri umane blânde și calde, de inspirație țărănească, împodobesc spre nemurire pereții bisericii.
Ambițios și conștient de talentul său, care avea nevoie de contact cu marea pictură a vremii, stăruiește – pe lângă susținătorii politici care-i apreciau munca – să obțină burse de studii în Italia sau Franța. Reușește abia a treia oară, după ce Mihail Kogălniceanu rămâne impresionat de frescele sale de la Agapia.
Studiază la Paris, după ce obține bursa de studii pe cinci ani din partea statului român. Într-o epocă în plină efervescență, în care tinerii artiști căutau noi modalități de expresie, Grigorescu se alătură grupului Școlii de la Barbizon, urmând calea Realismului și a Impresionismului. Își descoperă vocația de peisagist, pictând în aer liber (en plein air) împrejurimile micului sat francez.
A însoțit armata română în calitate de pictor de front și a făcut schițe de pe frontul Războiului de Independență – pe baza cărora, a realizat apoi compoziții impresionante. În ultimii 17 ani de viață revine în țară și-și stabilește reședința la Câmpina, dedicându-se subiectelor de sorginte țărănească, într-o nesfârșită variație a motivului.
„Se spune despre Grigorescu – și cu drept cuvânt – că este un pictor specific român. Dar în tot ce s-a scris până acum despre Grigorescu, ca motiv principal al specificului său național, se invocă faptul că el a descoperit peisajul românesc, cu țăranca și ciobanul nostru. Nimic mai greșit ca această părere. De când există arta, nu SUBIECTUL tratat a determinat calitatea artistului. Chiar înainte de Grigorescu mulți pictori străini au trecut prin țara românească, trec și acum și vor mai trece. Dar pictând subiecte românești ei nu au devenit pictori români. […] Nu subiectele tratate fac pe Grigorescu un pictor român, ci ceea ce a pus din sufetul său, concepția față de lume și viață pe care a exprimat-o în operele sale. Grigorescu, mai mult decât alții, a exprimat echilibrul sufletesc al poporului nostru, al acelui popor care este vesel, blând și iertător. Prin aceasta este el al nostru.” (Liviu Rusu)
Țărăncuțele, ciobănașii, carele cu boi pe drumuri de țară și peisajele cu specific românesc pictat de Nicolae Grigorescu ne încântă și azi.
„Nu ştiu dacă mai e pe lume vreo ţară al cărei pitoresc să se oglindească aşa de limpede şi de puternic în opera unui artist; ceea ce pot spune e că Grigorescu, înfăţişând cum a înfăţişat, pe pânzele lui, podoabele şi sufletul patriei noastre, a făcut cu aceasta neamului nostru unul dintre acele preţioase daruri care iau loc între puterile active ale unei naţiuni”, scria Alexandru Vlahuţă în cartea sa, Pictorul Nicolae Grigorescu
Spre sfârșitul vieții, i-a slăbit considerabil vederea, așa că lucrările sale capătă nuanțe alburii. “Tulburările de vedere, care începuseră să-l îngrijoreze încă de prin 1887, se accentuează. Înceţoşată, privirea lui făcea ca înseşi peisajele să capete o anumită nebulozitate, poetică ce e drept, şi uneori asemuitoare câmpiilor noastre dunărene, estompate într-un colbuit amurg de vară, pictate aproape fără contur, în culori diluate, reduse la tonalităţi alburii, tablourile sale păreau a fi presărate cu o publere argintie, cu un dalb zăbranic, ce șe dă acel aspect cețăos, care va îndreptăți pe istoricii de artă de mai târziu să denumească această perioadă albă – în contrast cu epoca tinereții și a maturității, când paleta pictorului era de o viguroasă bogoție cromatică”, îi critica îngăduitor opera Barbu Brezianu.
Dincolo de criticii perioadei albe a lui Grigorescu, observăm și simpatizanți: ”Beethoven a putut compune după ce surzise lucruri geniale – mai putea să picteze Grigorescu bine după ce vederea îi slăbise? Eu cred că în această ultimă epocă a realizat cele mai personale opere […]. Cât despre șablon, despre faptul că Grigorescu se repeta până la autocopiere – aceasta nu dovedește decât ce puțin se înțelege chiar azi pictura lui Grigorescu, prin care se caută cu lumânarea nespecificul. Grigorescu e cel mai original în aceste serii de ciobani, de boi și de peisagii albe.” (Adrian Maniu)
La rându-i, Andrei Pleșu ne atrage atenția că întreaga operă a lui Grigorescu “exprimă o fațetă posibilă a sufletului național: floralitatea, puterea de a răspunde, uneori, ostilității cu o mlădiere tăcută. Floralitatea e, la Grigorescu, o constantă stilistică”. Și tot el, ne trimite la o observație a lui Oscar Walter Cisek: ”Până și vitele albe ajung să fie, în pictura marelui îndrăgostit, un fel de flori ușoare și suave, ca acel Ghiocel, care nu fără un înțeles mai profund și-a primit numele. Țăranii și țărăncile sunt flori subțiri, care împodobesc decorativ priveliștea înrudită, înfrățită cu ei”.
În mod cert, dincolo de orice critici, Nicolae Grigorescu rămâne un reper incontestabil al artei moderne românești: ”Grigorescu este cel dintâi artist român preluabil, fără cenzură, de piaţa europeană. E primul care poate face, suveran, tot ceea ce vrea să facă, la capătul unei sârguincioase serii de înaintaşi care se mulţumeau să facă strict ceea ce puteau. De aceea, opera sa e primul monument artistic al ambianţei româneşti care a atins performanţa – tipic modernă – a diversităţii.” (Andrei Pleșu).