NICOLAE TONITZA (1886-1940)
Maestru al cromaticii și emoției, Tonitza, recunoscut drept “pictorul copiilor”, ne invită în lumea copilăriei, văzute cu “emoția unui tată”.
A avut convingerea că arta are capacitatea de a îmbogăți viața oamenilor, iar arta lui s-a reflectat atât pe pânză, cât și din vârful penelului. A studiat la Academia Regală de Arte Frumoase din München și a petrecut trei ani la Paris, unde a vizitat atelierele artiștilor și a studiat picturi celebre.
Dacă inițial s-a conformat stilului dominant, vocația de colorist și trăirea interioară l-au condus spre experimentare. A rămas dedicat Școlii de la München, apreciind stilul inovator în comparație cu „imitatorii obscuri ai lui Matisse”.
Nicolae Tonitza este o figură remarcabilă a post-impresionismului și expresionismului românesc. Pictura lui Tonitza este caracterizată de un lirism cald și de o mare putere de expresie – obținută din intensitatea luminoasă a culorilor, pe care Tonitza le-a preluat de la Luchian. Calităţile de colorist îl fac să găsească repede drumul spre originalitate. Problemele impresionismului, cuceririle postimpresioniştilor şi compoziţia din belle époque îi vor determina hotărâtor opţiunile estetice. În anii ’20, Tonitza a fost membru al grupului Arta Română și s-a angajat în comentariul social, mai ales în lucrările sale grafice și în articolele sale, care discutau în principal evenimente culturale și sociale.
Reputaţia de pictor al copiilor cu ochi de vis îl precede. Figurile galeşe, cu forme rotunjite şi două puncte în loc de ochi, ce par a se deschide întâia oară, exprimă uimirea şi inocenţa. Stilul și temele sale caracteristice au fost influențate de experiențele sale ca tată. Portretele sale de copii au ca element definitioriu melancolia, visarea sau amărăciunea. Din majoritatea acestor portrete, par să lipsească bucuria, efervescența sau jocurile copilăriei – desprinse din nemuritoarele pagini ale Amintirilor lui Ion Creangă.
Istoricul de artă Barbu Brezianu susține că în astfel de portrete de copii, “centrul de gravitate este concentrat în ochii deosebit de expresivi, a căror lumină interioară reflectă asupra acestor mărgăritare negre un univers indescifrabil de nedumeriri și nevinovății viclene… Ochii [copii]lor ajung să cuprindă o bună parte a chipului, contopindu-se într-un flow poetic, făcând una cu genele și sprâncenele. Buzele acestor ființe de vis – care nu surâd nicicând – sunt numai sugerate prin aceeași inefabilă semitransparență.”
Tonitza însuși mărturisește în Scrierile sale despre artă:“În nenumăratele și atent îndelungatele mele incursiuni pe care le-am făcut ca pictor în minunata lume a copiilor, mi-a fost dat să întâlnesc copii în zdrențe și flămânzi, copii suferinzi trupește, dar al căror suflet proaspăt și limpede răsfrângea – ca un transparent și pur izvor de munte – înalta frumusețe a cerului.”
În opoziție, continuă pictorul: “am cunoscut copii în straie scumpe, copii hrăniți cu îmbelșugare și rafinament, copii încurajați de permanente atenții și dezmierdări, copii perfect sănătoși, dar în sufletul cărora – prematur cătrănit – dospeau dureri înăbușite și creșteau spăimântătoare agonii”.
Cunoscut pentru portretele ce se aventurează în profunzimile sufletului uman, portretele copiilor rămân o invitație la meditație asupra efemerității și frumuseții vârstei inocenței, dar și o oglindirile a stărilor interioare ale artistului.