ȘTEFAN LUCHIAN (1868-1916)

Spirit rebel și vizionar, Ștefan Luchian a luptat pentru desprinderea de convențiile artei academice și a inovat în arta românească. Detractorii săi urmăreau să-l discrediteze, supranumindu-l un dandy oarecare sau un leneș distins de la Paris – aluzie la ținutele sale îngrijite. Acestor critici, Luchian le-a răspuns cu o forță creatoare deosebită și prin acțiuni împotriva Academismului.

Căutând să exprime o dimensiune poetică a realității, Luchian s-a zbătut să afirme un set de principii ale artei care să cuprindă axiome ca simplitatea și adevărul vieții, el fiind inițiatorul unei atitudini de frondă împotriva artei academiste tradiționale. Grupul independenților, din care făcea parte, a arborat steagul roșu ca simbol al răzvrătirii, în semn de protest. Ridicându-se deasupra desăvârșirii formale a imaginii, el spunea că „este mai bine inegal, cu greșeli, decât corect și uscat” și că „poți să desenezi bine, să ai culoare cât de frumoasă, dacă nu pui simțire, nu iese nimic”.

Îndrăgostit de natură și fin observator al acesteia, în prima parte a vieții, Luchian obișnuia să picteze peisaje în aer liber. După ce boala a început să-i pună probleme, Luchian și-a adus natura în casă, în special în ultimii ani de viață. Imobilizat la pat, pictorul le cerea prietenilor să-i aducă flori (între care și celebrele anemone, trimise din Italia) pentru a le imortaliza. Astfel, în ultimii ani de viață, pictorul a realizat numeroase naturi statice, care ne bucură și azi ochii, mintea și sufletul.

Prin opera sa, Luchian s-a dovedit o personalitate artistică originală, afirmându-se cu o pictură generoasă, vibrantă, care, prin paleta cromatică plină de lumină, prin poziția artistică înnoitoare, precum și printr-o scânteietoare expunere a limbajului, a reușit să transmită privitorului un mesaj umanist de mare calitate. Marea contribuție inovatoare adusă de Luchian în pictura românească din acele vremuri este reprezentat de modul de transpunere a efectelor de lumină, care la el izbucnesc la fiecare tușă de culoare.

A reușit să fixeze în memorie „splendorile scânteietoare” ale peisajului românesc, pe care l-a redat într-o serie întreagă de opere, adevărate miracole de simplitate și de finețe, de sinteză cromatică și arhitecturală a formelor, de colorit strălucit și delicat totodată.

Referindu-se la arta picturii, Luchian spunea: „Natura nu trebuie s-o imiți, nici să o copiezi, trebuie să lucrezi în felul ei… Cum se poate lucra în felul ei? Să știi să observi, asta-i cheia… Natura îți dă povețe, când te pricepi să observi. Noi, artiștii, privim cu ochiul, dar lucrăm cu sufletul”, scria Vasile Drăguț despre Ștefan Luchian.

Léo Bachelin, critic de artă, spunea că „Luchian, [este] de netăgăduit cel mai genial dintre artiștii noștri. Pare a-și căuta drumul de-a lungul diferitelor genuri, care îl solicită în același timp… Ceea ce dă unitate expoziției sale… este, pe de o parte, o tratare amplă, o tușă sumară și sigură, o lovitură de penel plină de vervă, iar pe de alta, un sentiment foarte personal al naturii, al culorii și al motivului tratat.

Fire sensibilă, dar dârză, Ștefan Luchian s-a stins prematur, însă rămâne în istoria artei ca o figură emblematică a artei moderne românești.